E ciudat cum niste simple momente iti pot intretine rabdarea si fericirea..E ciudat cum poti accepta suferinta de dupa,din foamea dupa fericire.Toate lucrurile astea nu au o explicatie plauzibila,si nimeni nu pare sa isi bata capul cu ele..Si totusi,de ce mecanismul "o ora de fericire costa o noapte de lacrimi" functioneaza asa exact de fiecare data,de ce nu greseste niciodata,si daca ar gresii cine imi garanteaza mie ca voi fi norocoasa care sa nu plateasca..
De ce ne gasim mereu linistea in bratele alcuiva,de ce nu ne e deajuns sa adormim pe perna noastra,de ce ne trebuie pieptul cuiva?De ce desii stim ca buzele pe care le sarutam cu atata patima or sa ne raneasca cu mii de cuvinte tanjim dupa ele prin vise obsesive.
De ce nu ne invatam nicodata,de ce suntem dependetii de dragoste,de acel sentiment care ne ofera de 2 ori mai putin de cat ne da.Si de ce cand ne da ne da atat de mult,ne ajuta sa ne lispsim de foame,de timp,de noi insine.Dragostea ne face sa scapam de ganduri,ne ofera linistea interioara,adoarme vocea aceea enervanta din capul nostru care ne tot inebuneste sa terminam cu prostiile si sa facem ceva constructiv pentru noi.
Si de ce nicodata nu putem avea dragostea intrutotu?imi amintesc de o seara in vama cand vorbeam cu un tipic exemplar de baiat-care-nu-iubeste,si l.am intrebat."cum facem sa fie dragostea reciproca"a tras adanc si sexi din tigara si a spus"nu se poate."fara mai multe explicatii.
De ce ne indragostim mereu de baiatul nepotrivit,si de ce la inceput ingoram intuitia,de ce alungam gandul care ne spune ca nu e bine?
Inseamna ca ne place suferinta?sau ca pur si simplu nu ne putem lipsii de dragoste?
De ce baietiilor desii nu le este mai usor stiu sa o ascunda mai bine?
De ce oferim ORICE pe NV in speranta ca ceva divin o sa ne faca sa primim aceleas lucruri la schimb?
De ce desii dragoistea ne trage suficente palme incat in mod normal ar trebuii sa fugim ca de dracu,ramanem acolo,suportand,incercand sa ne luptam?
Nu putem birui dragostea,stim ca nu putem sa o facem sa ni se supuna,nu o putem face sa ne promita fericire eterna,liniste..si chiar daca reusim sa biruim forma ei umana,reusim sa uitam persoana prin care se manifeste,apare negresit intr-un alt chip uman,mai puternica mai dureroasa?
Si de ce ne mai luptam? de ce nu o ignoram pur si simplu,desii stim ca biologic putem traii fara ea,inimile noastre nu vor muri nehranite,dar le satisfacem toate poftele,si ne predam inevitabil,deveniind supusii dragostei.
De ce tortura asta infininta?
De ce pur si simplu nu putem sa apreciem ceva INAINTE sa il pierdem..de ce nu ne pasa cand suntem deasupra,ci doar cand ne taram in deznadejde.
De ce nu incercam sa ne impacam cu dragostea in momentele pasice,si o provocam prin inselarea si mintirea persoanei prin care se manifesta.
Sau poate doar eu simt asa,poate ceilati nu merg impotriva furtunii,ci se lasa purtati de vant..zburand?
Si daca doar eu sunt asa,de ce mi se spune ca sunt o persoana cu caracter,ca sunt tare,ca sunt una din persoanele puternice?
Chiar merita sa fi puternica si sa alegi sa te joci in loc sa inveti sa apreciezi simpitatea?
De ce nicodata nu m.au atras persoanele simple,relatiile fara complicatii,persoanele mai slabe ca mine?
De ce intodeauna am vrut pe cineva mai puternic,de ce preferat sa fiu dominata?
De ce desii am suferit suficent incat ar trebuii sa caut ceva mai usor de jucat,caut acelas gen de persoana,acelas gen de relatie,si de ce am impresia ca este cel mai greu de gasit un astfel de om?
Si daca totusi e greu de gasit un om asa,de ce nu ma intereseaza absolut deloc persoana pe care o stiu asa?
Nu mi.am dorit decat sa nu mai am atatea intrebarii sa nu imi pese,sa las lucrurile sa se intample de la sine,dar se pare ca mereu o sa fortez soarta
